M-am certat azi cu tristetea...
A venit si m-a cuprins in brate cand ma asteptam mai putin,
Am certat-o ca vine asa...inopinant...
Ca nici macar nu bate la usa sufletului nostru inainte.
Mi-a zambit frumos si nu a spus nimic,
Ma strangea doar in bratele ei reci, fara sa scoata o vorba...
A stat asa tacuta, pentru cateva ore
La un moment dat, i-am spus sa plece,
Ca sufletul meu nu e acasa , si nu cred ca va mai fi vreodata,
Acum e fericit... si sper sa ramana asa...
A vrut sa puna stapanire pe inima mea,
Dar i-am explicat ca nici ea nu e... au plecat de la mine,
Nu mai sunt stapana pe propria persoana, proprile sentimente.
S-a uitat ciudat la mine si m-a intrebat cine mi le-a luat...
Nu i-am raspuns...
A plecat, suparata.
Ma intreb...
Tristetea nu isi ia niciodata concediu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu